Aventurile lui piticot: fără cuvinte

Omul cât trăieşte învaţă. Din natură, din viaţă, de la oamenii cei mai bătrâni şi de la cei mai înţelepţi, căci nu întotdeauna vârsta înaintată înseamnă înţelepciune, la fel cum vârsta fragedă nu înseamnă neştiinţă. De când am devenit mamă, învăţ tot timpul de la fiul meu şi rămân adesea uluită. Se numără printre cei mai înţelepţi oameni pe care îi cunosc.

Fiind în “Tuicia” la mare, pe plajă, piticotul se juca plimbând nisipul dintr-o găletuşă în alta şi alergând fericit la mal unde valurile se spărgeau în spuma albă care „fâşâie” într-un mod foarte distractiv pentru el. Aproape de noi, un băieţel rus cu vreo 3 ani mai mare decât el, se juca şi el în nisip cu jucăriile. Mama lui stătea la soare, complet absentă. Piticot s-a apropiat de băieţelul rus plin de entuziasm, dorind să se joace cu el. Acesta din urmă însă, foarte necăjit de intruziune, a mormăit ceva pe limba sa şi l-a împins pe fi-miu. Nu am înţeles ce spunea, dar era evident că nu voia sub niciun chip să socializeze sau să împartă jucăriile. Piticot a observat imediat chestia asta, a dat fuga la mormanul său de jucării şi i le-a adus pe toate băieţelului morocănos, cu zâmbetul pe buze şi spunându-i:

-Uite, ţi le dau ţie pe toate. Acum viei să ne jucăm?

Băieţelul a continuat să mormăie pe un ton nemulţumit. Cred că mama lui a fost deranjată de gălăgie, s-a ridicat şi când a înţeles ce se întâmplă, a început să ţipe la bietul copil. Nu înţelegeam ce îi spunea, dar fiul ei mai avea puţin şi începea să plângă. Probabil că îl certa şi voia să îl convingă să împartă jucăriile cu fi-miu. Piticot, când a văzut că băieţelul este aşa de supărat, a încercat din nou să se aşeze lângă el, vârându-i în faţă jucăriile lui. Puştiul însă nu numai că nu s-a mişcat din loc, dar aproape că nici nu a ridicat privirea din pământ pe toată durata întâmplării. Nu făcea decât să bodogăne şi să ţipe şi să îl împingă cu putere pe piticot ori de câte ori se apropia de el. Nu am mai rezistat. Am strâns jucăriile, l-am luat de mână şi l-am dus la malul apei, distrăgându-i atenţia şi spunându-i să nu fie necăjit, că o să cunoască alţi copii, unii drăguţi şi dornici să se joace cu el. Au mai trecut vreo 5 minute, iar eu credeam că-şi luase gândul de la întâmplare. Când colo, a zbughit-o de lângă mine, s-a dus glonţ la puştiul cu pricina şi l-a îmbrăţişat strâns şi îndelung. Apoi a plecat senin şi zâmbitor la joaca lui. Deschisesem gura să strig după el, crezând că va fi doborât la pământ sau lovit de micuţul rus. Am rămas cu gura deschisă mult timp după ce piticotul revenise la găletuşele lui. Nu numai că nu a fost lovit, dar am văzut cum celălalt mai întâi s-a crispat, apoi s-a înmuiat, a tăcut şi a primit îmbrăţişarea ca pe un balsam. Eu nu înţelesesem, dar pentru piticot era atât de limpede…

Mama băiatului nu a văzut nimic. S-a ridicat de pe şezlong ceva mai târziu şi a început din nou să îl certe … nu ştiu pentru ce.

Ascultaţi-vă copiii! Priviţi-i! Uitaţi-vă în ochii lor când vă vorbesc, fie c-o fac prin vorbe sau prin gesturi. Acordaţi-le timpul, iubirea şi atenţia voastră. Ceea ce ne învaţă ei este de nepreţuit, e gratis, e vital. Nu ne putem permite să irosim o astfel de comoară.

 

19 thoughts on “Aventurile lui piticot: fără cuvinte

  1. woaaaa, ce frumos!! daca era scena intr-un film ziceam ca e scenariu dar asa e wow…adica chiar se intampla lucruri asa minunate. Copiii sunt uimitori…dar sunt convinsa ca al tau are de unde exemplu sa fie asa:)

    • Mulțumim pentru cuvintele frumoase.🙂 El este un exemplu pentru noi. Ca adult, ai impresia că știi atât de multe și vine un copil și răstoarnă tot ce credeai că înțelegi…🙂

  2. Bună seara. La miez de noapte îţi dau o veste. Te-am nominalizat la One Lovely Blog Award
    Amănunte afli aici: noul apullum.blogspot.ro
    Participarea nu este obligatorie.

  3. Pingback: colţul cu rock clasic – 29 « Colţu' cu muzică

  4. Piticotul tau are o inima de aur, Si ai dreptate, copiii au niste simturi care se pierd pe parcursul vietii, de care adultii nu mai beneficiaza.

  5. Mi s-au umezit ochii, citind. Câtă frumusețe se pierde pe drumul către maturitate…
    E minunat Piticot al tău, seamănă cu Miracolina mea.🙂 Eu trebuie să mă invăț minte și să fiu mai puțin rusoaică, pe alocuri!

    • 🙂 Nu cred că ține de ‘naționalitate’. Uite, pentru copii nu contează absolut deloc detaliul ăsta. Chiar dacă nu înțeleg ce spun ceilalți.🙂🙂🙂

  6. M-am jucat puțin cu exprimarea și te-am indus în eroare. Ziceai, în text, că rusoaica țipa la băiat. Mi se întâmplă și mie, cu Miracolina, să uit să număr până la 10 înainte să mă exprim când nervii sar la bătaie. Și e ceea ce regret cel mai mult.

  7. Am bănuit eu. De aceea am trecut cuvântul naționalitate între ghilimele.🙂🙂🙂 Cred că toți părinții își mai pierd uneori cumpătul. Nu e ideal, dar suntem oameni și uneori greșim fără să vrem. Dacă ne dăm seama și regretăm, înseamnă că nu-i așa de grav.🙂
    În povestea mea însă era (cred, pentru că nu pricepeam ce spune) ceva mai mult decât atât. Se vedea pe copil.

    • Mulţumim. Eu sper că suntem un exemplu bun pentru copilul nostru, deşi descopăr adesea că în primul rând el este un exemplu extraordinar pentru noi.🙂

Comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s