Nu-mi amintesc exact când am citit „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Au trecut de-atunci mai bine de 20 de ani. După ce am terminat cartea, am păstrat în suflet măreţia poveştii. Tristeţea şi frumuseţea ei nespusă. Şi nu m-am mai gîndit le ea decât arareori. Până aseară, când am fost la cinema şi mi-am amintit-o pe toată. Şi am simţit-o ca pe o avalanşă de sentimente, lacrimi şi noduri în gât. Şi de SPERANŢĂ.

Tom Hooper, regizorul care ne-a dăruit şi „Discursul Regelui”, a transpus într-un musical uimitor marele roman francez.  „Les Miserables” a primit 8 nominalizări la Oscar, printre care se numără cele pentru cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal (Hugh Jackman) şi cea mai bună actriţă în rol secundar (Anne Hathaway).  Hugh Jackman ESTE Jean Valjean. Interpretează dureros de firesc. Anne Hathaway are o partitură foarte grea (Fantine), pe care o duce cu brio de la început până la sfârşit. În timpul filmărilor actorii au cântat live, fapt pentru care interpretarea este autentică, iar jocul lor complet liber. Aproape că uiţi că drama se desfăşoară pe muzică, deşi muzica este un personaj în sine; e mesagerul ce poartă trăirile personajelor direct în sufletul privitorului.

SPERANŢĂ spuneam. Din toată acea mizerie umană, din tot noroiul, jegul, frigul şi răul fără margini, IUBIREA transformă sufletele în nestemate.  De asta sunt convinsă. Alţii mai înţelepţi au scris-o, au cântat-o şi au spus-o minunat. Cred cu tărie că iubirea este soluţia pentru toate relele din univers. Visez la o lume guvernată de iubire.  Şi vreau să cred că acea lume este din ce în ce mai aproape.