Aventurile lui Piticot…

Astăzi am fost în Herăstrău, la jocuri. Piticot, proaspăt întors de la munte, de la bunici, era foarte încântat să-și regăsească unul dintre locurile de joacă preferate, dar mai ales să își facă noi prieteni. După ce s-a dat în leagăn și s-a cățărat pe câteva tobogane, s-a descălțat, apoi s-a instalat la nisip cu jucăriile pe care aproape mereu le cărăm cu noi. Se apropie doi băieței mai mari, se postează fix în dreptul lui, uitându-se la el. El, tot un zâmbet, cu glas cristalin și senin, le spune din tot suflețelul:

– Haideți, vreți să vă jucați cu mine? Ia uitați câte jucării am! Veniți și voi!

– Noi nu ne jucăm cu tine pentru că noi suntem războinici. Din Star Wars! Bfuaaam, bhaaam!

– Dar uite câte jucării am, nu vreți și voi să vă jucați cu ele?

– Nu!

– Păi stați să vă arăt: am o rățușcă, un peștișor, o lopățică, o găletușă, o sită, o mașinuță, o broscuță…

-Noi nu ne jucăm cu tine pentru că tu nu ai adidași sport! Tonul era agresiv, postura fizică, asemenea.

În momentul acela, văzând strălucirea din ochii copilului meu și opacitatea din ceilalți ochi, nu am mai rezistat. Cu blândețe, dar ferm, i-am întrebat de ce stau lângă el dacă nu vor să se joace cu el, moment în care au plecat. Piticot nu s-a supărat. Nu a fost dezamăgit. Pentru că el încă nu înțelege…

Plin de încântare, și-a continuat joaca alături de alți copii.

După câteva minute, a venit fericit să mă anunțe că are un prieten nou și m-a chemat mai aproape să mi-l arate. Băiatul era mai mare și se cățăra mai repede pe treptele toboganului, Piticot încercând din toate puterile să se țină după el.

Când mă apropii, Piticot, străduindu-se să-l prindă din urmă, îmi strigă cu o mare bucurie în ochi și în glas: „Uite, mami, el este noul meu prieten!” Noul lui „prieten”, ajuns mai repede sus pe tobogan, le spune aproape concomitent celorlalți copii cu care se juca: „Dați-vă la o parte, că vreau să cobor. Vine după mine un copil enervant.”

M-am bucurat nespus că aveam ochelarii de soare. Pentru că mi s-au umplut ochii de lacrimi. L-am luat de acolo, atrăgându-l spre lac, unde știu că îi place să se joace. El voia să-l caute pe ‘noul lui prieten’ care deja fugise, ascunzându-se de el…

Am citit despre copiii de cristal, pentru că mi-am dat seama că fiul meu are o sensibilitate aparte, la care nu prea știam cum să mă raportez. Dacă această teorie a copiilor de cristal este adevărată, atunci Piticot este unul dintre ei. Are 80% dintre caracteristici. Adică printre altele, este plin de iubire, de generozitate, de blândețe, de frumusețe și strălucire interioară și exterioară. El nu suportă violența. Nici acum nu se uită la Tom și Jerry pentru că nu îi place că se bat. Simte persoanele care au cea mai mare nevoie de iubire, chiar dacă nu le cunoaște și se duce spre ele, vorbește cu ele… Îmbrățișează deseori copiii, chiar și pe aceia pe care îi vede pentru prima oară, pentru că pur și simplu este fericit să fie alături de ei. Alte ori îi ia de mână ca să-i invite să se joace sau să se plimbe împreună. De cele mai multe ori este respins. Ba chiar lovit sau îmbrâncit. El nu se supără, deși observ de fiecare dată cum zâmbetul îi dispare de pe chip. Extrem de rar se întâmplă să dea peste un copil ca el. Când se întâmplă, este … îngeresc.

Dacă teoria despre copiii de cristal este adevărată, atunci ei au o misiune clară: să aducă iubirea înapoi în lumea asta oribilă în care trăim, să schimbe totul în jurul lor, începând cu familia și continuând cu ceilalți… Cât de frumos… probabil utopic … Sunt optimistă. Îmi doresc din tot sufletul să fie adevărat, deși nu știu de câte generații va fi nevoie pentru ca lucrurile să se schimbe… Dar când văd cum copii sunt în marea lor majoritate deja duri, opaci, insensibili, răspunzând iubirii cu violență fără niciun motiv, nu pentru că-i vina lor, ci pentru că asta văd, așa sunt crescuți… mă întreb cum oare pot copiii de cristal să-și ducă misiunea la capăt? Cât timp va trece până când Piticot își va da seama de realitate? De care nu pot și nu vreau să îl feresc întru totul… Cât timp va putea oare să reziste iubirea lui necondiționată față de semeni?…

32 thoughts on “Aventurile lui Piticot…

  1. Eu pe strada mea in vacanta am doar copii razboinici :((( care chinuiesc catei, pisici… si se chinuiesc si unii pe alti, adevarul este ca un copil cu cat are parinti mai fara scoala cu atat e mai violent, iar cei cu parinti analfabeti, care nu aud niciodata o poveste citita, care nu sant imbratisati nici odata sant mici huligani sangerosi si fara suflet… Cine a citit „Împaratul Mustelor” stie ce vorbesc😦 Copii sant imaginea in oglinda a parintilor lor, daca sant crescuti cu iubire sant iubitori si linistiti, daca sant crescuti in teroare..atunci terorizeaza si ei… asta este adevarul ! Fiul tau este asa pentru a avut parte de dragoste si de parinti model, din pacate multi dintre acesti copii minunati sant victimele celor prost crescuti, ca in sufletul lor frumos este doar lumina si nu sant pregatiti pentru intunericul din sufletele semenilor, am vazut acum ceva timp un reportaj despre un asa tanar, care toata viata a fost folosit de colegii lui de scoala care mereu al batjocoreau dar mereu apelau la el sa-i ajute sa iasa din lipsuri si necazuri… si chiar si cand si-a dat seama ca ei nu-l respecta si isi bat joc de el… el tot ai iubea, ca nici macar nu stia cum se uraste, atat avea sufletul de frumos !

    E o binecuvantare sa ai un copil asa minunat cum este Piticot, dar e o raspundere mai mare pentru un parinte sa-l creasca, inocenta si bunatatea (din pacate ) aproape a ajuns un handicap in vremurile in care traim !

    • Știu Ninule. Fiecare vorbă a ta picură ba miere, ba amar. Asta e durerea mea. Că va suferi. Și nu am cum să-l apăr de asta. Sper să fie la fel de puternic pe cât este de bun. Și să nu se lase otrăvit niciodată. Doamne ajută!

  2. Eu cred ca majoritatea copiilor se nasc cu suflet frumos, dar se pierd mai tirziu, undeva pe drum. Bineinteles, cea mai mare vina apartine adultilor.
    Piticot al tau e un scump, poate ca va avea norocul sa fie inconjurat de citi mai multi semeni generosi ca el.🙂

    • Așa cred și eu. Vin plini de iubire, dar mulți nu o văd în jurul lor, așa că o uită… Asta sper și eu, să fie cât mai mulți oameni ca el. Astfel lumea ar fi mai frumoasă. Te îmbrățișez, dragă Aura.

  3. Ai deschis un subiect care ar putea fi analizat in tot atatea feluri cate persoane l-ar diseca. Iubirea neconditionata dintre semeni, armonia, pana la urma firescul, sunt deocamdata tinte greu de atins. Observi ca sunt mai optimist decat tine si n-am pomenit nimic de utopie.🙂 Micutul tau, din pacate, o sa fie nevoit sa se schimbe. O sa se schimbe pe masura ce o sa creasca. Cu siguranta , nu o sa fie unul dintre „durii” a caror tovarasie o cauta acum. O sa fie insa, suficient de abil incat sa stie ca trebuie nu sa si-i apropie ci sa-i ocoleasca, o sa simta ca viata lui o sa fie mai frumoasa daca-i ignora si daca face in asa fel incat sa se intersecteze cat mai putin cu acestia.
    Mostenirea pe care voi, familia voastra i-ati dat-o, educatia, face insa ca instinctele sa fie un pic estompate, lucru care nu este din punctul meu de vedere decat ceva bun.
    Imi amintesc ca in urma cu vreo treisprezece ani, fiica mea vine in casa si printre lacrimi si suspine ne spune ca Marius a lovit-o tare. Un oarecare, care intamplator era in vizita la noi, aproape ca o cearta ca nu a ripostat. Contrariata si oprindu-se brusc din plans i-a raspuns: Cum sa dau in el, ca nu-i frumos sa lovesti pe nimeni si pe deasupra e si mai mic decat mine?! Ei bine, vreau sa-ti spun ca acum cand e o domnisoara si frumoasa si sensibila nu a uitat nici invataturile noastre, ale familiei, dar a invatat, singura de data aceasta, sa nu se mai „joace cu Marius”.
    Continua deci sa-l educi ca si pana acum, arata-i tot ce-i frumos in jur si fa-l sa se bucure de toate acestea. Celelate, lasa-le in sema lui, o sa descurce de minune!
    Doar bine!

    • Of Doamne… Părinții aceia nu au de făcut decât să îi crească în iubire, să le acorde timp, blândețe, răbdare și iubire, zi de zi atât lor, cât și partenerului/partenerei de viață. Din păcate, sunt atât de rare cazurile acestea…

  4. Probabil ca Piticot va face multi oameni fericiti, in timp ce multi vor incerca sa-i franga spiritul frumos… Sunt convinsa ca un copil crescut in iubire nu poate fi frant!

  5. din păcate, aceasta e lumea, realitatea în care va trebui să trăiască, să se acomodeze și să încerce să rămână, în ciuda a toate, El. uneori o să-i iasă, alteori o să aibă de suferit. și, cumva, așa e și firesc să fie. tot ce putem spera e că va avea destulă tărie să facă față la toate. cu bine.

    • Adevărat grăiești. Sunt conștientă și de aceea sunt atât de tristă. Sper să se adapteze fără să sufere prea mult. Din păcate întotdeauna sunt cei blânzi care se adaptează și nu invers… Lumea ar avea enorm de câștigat dacă s-ar deschide puțin mai mult către iubire.

  6. Cel mai important lucru de care va avea nevoie în viaţă este cel puţin un prieten adevărat cu (aproximativ) aceeaşi sensibilitate. Adică să simtă că nu e complet singur, unic, într-o lume putredă. Altfel va suferi crunt.
    Nu mă întreba de unde ştiu asta…

    • Asta sper și eu. Un prieten adevărat e greu de găsit și este neprețuit. Nu te întreb, pentru că îmi e destul de limpede…🙂 Do virtual friends count a little?🙂

      • To me, they always do as much as any real-life person, because they ARE real persons. But not everybody feels this way, unfortunately.

        Îi doresc lui Piticot să-şi îndeplinească menirea cu succes, fără prea multă suferinţă de-a lungul drumului!😉

          • Energy flows. We can reach each-other with our thoughts, with our wishes. Always keep in mind the utterly true saying: „careful what you wish for, your wish may be fulfilled”. Better wish only for good things and just ignore the enemies. Bad thoughts are very powerful and I know what I’m talking about. We should stay on the bright side of the Force…

  7. Anca, dulcele tău copilaș de cristal tocmai asta face: „simte persoanele care au cea mai mare nevoie de iubire, chiar dacă nu le cunoaște și se duce spre ele, vorbește cu ele…”. De ce crezi că un alt copil reacționează ca un războinic sau într-un fel respingător? Din lipsa acută de iubire. De ce nu face și Piticotul tău la fel? Pentru că el are iubire.
    Eu nu cred că trebuie să-l înveți altceva decât până acum. Iar „lumea asta oribilă în care trăim” este aceeași cu lumea minunată a copilașului tău. Doar că noi, adulții, vedem deja totul prin filtrul rațiunii. Frumusețea stă în ochii privitorului, nu?

    • Ai dreptate. El asta face. Am de multe ori senzația că este un spirit superior. Învăț de la el zi de zi. Știu că lipsa de iubire duce la nesiguranță și la violență. Probabil că el simte instinctiv asta și este mult mai înțelept decât mine. Dacă el și ceilalți asemenea lui vor avea puterea să meargă mai departe în iubire și să nu se lase clintiți, atunci e minunat. Înseamnă că avem speranță.🙂

      • Sincer, eu cred că a lor e lumea. Că nu degeaba s-au născut așa. Că oricât ne-am strădui noi să-i învățăm „ce e bine și ce e rău”, ei vor ști întotdeauna că nu există bine și rău; totul este ceea ce este. Trist aș fi să văd un copilaș ca al tău „maturizându-se”.🙂

        • Tocmai am avut o revelație în urma acestui schimb de comentarii.😉 Nice to meet you, dr! Chapeau! Evident, nimic nu este întâmplător…
          Am fost luată pe sus de emoții și am uitat ceea ce tocmai ai spus: că totul este ceea ce este. Viața-i o înșiruire de experiențe pe care ar trebui să le luăm pur și simplu așa cum vin, fără să le punem etichete „bun/rău”. A naibii nevoie de control… Old habits die hard.
          Nici nu mi-a trecut prin minte să îl învăț cum să se poarte altfel decât simte. Sau să încerc să îi inhib pornirile firești. De multe ori mi-a demonstrat că știe mai bine și am încredere în el. Are o maturitate în privire și în comportament care pur și simplu impune respect și încredere. Does that make sense?🙂 Mulțumesc pentru reminder.🙂

          • Din ce-mi dau eu seama de pe-aici, Piticotul seamănă mult cu mama lui.🙂 Doar că mama lui, ca și mine, ca și mulți alții, a crescut, s-a maturizat, a învățat că „viața e grea”.🙂 De aceea avem cu toții nevoie să ne reeducăm privind către copii. Știi că, de fapt, el nu are încă „porniri firești”. Are porniri naturale. Naturalul e înnăscut, firescul se educă. E „firesc” doar ce cred eu și întregul meu grup de oameni ca mine.🙂
            Și mie îmi face mare plăcere că am nimerit „întâmplător” pe blogul tău. Dar ai mare dreptate: e ceva întâmplător pe lumea asta? Eu nu cred. Și mă întreb de fiecare dată: „Oare de-aici ce am de învățat?”. Frumoasă lecțioară mi-a predat copilașul tău și mi-a transmis mămica lui🙂 și vă mulțumesc. Pe bune.
            Iubesc schimbul de zâmbete, de vorbe frumoase, blânde, optimiste, de imagini pline de viață. M-am săturat de cele opuse și nu mai vreau să fiu așa.🙂

            • Amen!🙂 Prin urmare, funcționează! Iupiiiii! Adică Piticot, deși are numai 3 ani, deja își îndeplinește încet încet misiunea. Doamne ajută!🙂🙂🙂

  8. Ai un copil minunat! Sa-ti traiasca si sa-i fii alaturi mereu, ocrotitoare. Nu pot sa inteleg lipsa de atitudine a parintilor care vad cand progeniturile lor fac rautati cu alti copii. Cand intr-un parc, un alt copil i-a dat o palma fetitei mele, imi venea sa-l pocnesc pe…taica-sau, care statea ca prostul si radea. Maine-poimaine va urma chiar el la primit palme de la propriul copil. Este minunat ca sufletul un copil sa fie plin de bunatate, gingasie, dragalasenie, altruism si… toate acele calitati de care va avea nevoie si cand va fi mare!
    Sa fiti bine cu toti!

    • Mulțumesc, Alex. Îți doresc și ție să fii alături de fetița ta și să vă bucurați unul de celălalt mulți ani frumoși. Copiii așa zis ‘răi’ de obicei sunt ‘răi’ din pricina părinților. De obicei fac ceea ce văd în jurul lor. Imită comportamente, stări de spirit, atitudini și gesturi ale adulților. Devin agresivi și răutăcioși atunci când nu se simt iubiți, în siguranță, respectați și tratați cu respect de părinții lor. Aproape întotdeauna acestea sunt motivele. Evident că acești părinți fie nu-și dau seama de realitate, fie nu le pasă și prin urmare nu reacționează sau nu știu cum să reacționeze… De aceea trăim într-o societate plină de răutate și foarte dezechilibrată, pentru că probabil la rândul lor, acei părinți au fost niște copii care au suferit din pricina propriilor părinți, bunici, dascăli, etc…

Comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s