De curând am înțeles foarte clar un lucru: nu îi văd pe ceilalți așa cum sunt ei, ci așa cum sunt eu. Eu nu văd lumea așa cum este, ci așa cum sunt. Și asta e valabil pentru toți oamenii.
Oare lumea mea e mai frumoasă pentru că ochii mei aleg să vadă ce-i frumos? Este, probabil. Măcar puțin. Dar oricât de multă frumusețe văd în jur și-n oameni, oricât de multe minuni descopăr înăuntrul lor, oricât de evident îmi pare mie, văd și că mulți din frații mei sunt orbi. Ei nu văd ce văd eu, iar de le-o spun, deodată se transformă-n surzi. Când vezi frumos și simți frumos vrei să se bucure și ceilalți, să se împartă bucuria și astfel ea să crească și să umple cât mai multe inimi.
Dar prea puțini sunt cei ce văd. Neputincioasă, renunț la a-ncerca să le arăt. Sunt orbi de bună voie, așa că-i în zadar.
Zâmbetul se-ntâlnește uneori cu picurii sărați, amari și grei, rostogoliți pe-obraz. Ei se usucă însă. El rămâne pe buze și se reaprinde mereu, iară și iară în ochii care nu pot a se preface că nu văd cât de frumoși sunt acești orbi și lumea toată.
God’s Smile. Wolfgangsee, Austria. Photo: ©Slowaholic
