Moments: That Beach

A piece of me is still on that beach, twisting her fingers through her sea-salty hair. Pressing her toes deep down in the sand, feeling its moisture and its harsh, pleasant touch. Whatever I do and wherever I am, that place takes me over and keeps bringing me back, with invisible strings so well-known by the heart. The surrender is sweet, and the magic is strong, and the dream is so real, I stand there on my own. I am kissed by the wind and caressed by the sun, feeling amazed at the new breaking dawn, when all’s bathed in red-gold and in all shades of pink and the blues are all different, for a moment, I think…

Low tide, Ko Phi Phi, Thailand. Photo: ©Slowaholic

Low tide, Ko Phi Phi, Thailand. Photo: ©Slowaholic

Photo Memories: Phi Phi’s Magic

I found some photos from Thailand in hubby’s phone. Just one look at them, and they instantly carried me back there, on that beach, in Ko Phi Phi. Probably one of the most beautiful places in the world, certainly one of the most beautiful places I have ever seen. It’s cold outside, but I can smell the scent of the sea. I close my eyes.

I feel the sand against the soles of my feet, as well as all over my body, for I love lying down in the sand. The sun is burning badly. I open a bottle of cold water and drink it all. I get up and look for a little shade under the palm trees. I find a delicate white Plumeria flower and put it in my hair. I walk a while, looking for shells and stones. I step on one. It almost cuts my skin, but even though it hurts, I check and see my foot is fine. I go for a swim. In that instant, it seems that there is nothing else except that very moment, that place, nature and I alone, in perfect harmony and peace.

Here, more than anywhere else, Thailand has worked its magic on me. Miles away from ‘civilisation’, on this paradise island, where even luxury resorts have a normal pulse and a simple life and are very scarce, Ko Phi Phi has a tremendous energy that goes beyond words. It cut right through me, cracking me open to the core. Nothing fake, no defences, no pretending, no social engagements. Just me. It was… interesting to meet myself like that.

Iertarea de sine, lucru greu?

Oare de ce ne vine atât de greu să iertăm? Mai ales știind teoretic că iertarea adevărată vine cu atâta ușurare, cu atâta libertate? Mai cu seamă, de ce ne vine oare atât de greu să ne iertăm pe noi înșine? Eu nu am găsit răspunsul, dar iată ce spune despre asta Louise Hay:

„Uneori este mai ușor să ierți pe altcineva decât pe tine însuți. Noi suntem atât de duri cu noi înșine, dorindu-ne să fim perfecți. De aceea, ne pedepsim cu severitate pentru greșelile pe care le comitem. A sosit timpul să renunți la această atitudine.

Greșelile reprezintă cea mai bună modalitate de a învăța. Dacă am fi perfecți, nu am mai avea nimic de învățat și nu am fi nevoiți să venim pe această planetă. Aspirația către ‘perfecțiune’ nu îți va atrage niciodată iubirea și aprobarea părinților tăi, dar te va face în schimb să nu te simți ‘suficient de bun’ ori de câte ori vei da ‘greș’. De aceea, relaxează-te și nu te mai trata în acest fel, căci nu meriți.

Iartă-te pe tine însuți. Detașează-te. Oferă-ți spațiul interior necesar pentru a te simți spontan și liber. Nimeni nu te obligă să cultivi rușinea și vinovăția. Amintește-ți cât de minunat te simțeai când alergai liber în copilărie.

Du-te pe plajă, în parc sau în altă parte și începe să alergi. Nu alerga în mod controlat, ca atunci când practici jogging-ul. Aleargă liber, fă salturi, sari de bucurie și râzi cât poți de mult! Lasă copilul din interiorul tău să se distreze. Și ce dacă te vede cineva? Bucură-te de libertatea ta!” Louise Hay, „Iubește-te pe tine însu-ți și vindecă-ți viața„.

Copii jucându-se în Gypsea Village, Ko Phi Phi, Tailanda. Februarie 2014 Foto: ©SLOWAHOLIC

Copii jucându-se pe plajă în Gypsea Village, Ko Phi Phi, Tailanda. Februarie 2014
Foto: ©SLOWAHOLIC