A fost o dată ca niciodată… Brighton într-o zi de iarnă

Începutul anului trecut m-a purtat la Londra, unde am făcut un curs. În penultima zi, înainte de întoarcerea acasă, fiind duminică, am ținut morțiș să îmi îndeplinesc un vis mai vechi: să ajung la Brighton. La Londra era soare, frumos, călduț, primăvară în toată regula. Perfect pentru o zi la malul mării. Și iacă-mă la gară.

– Un bilet spre Brighton, vă rog.

– Eeei, don’șoară, nu e așa de simplu. Azi nu aveți cum să ajungeți acolo cu tren direct.

-Serios? Și cum ajung?

– Păi luați de aici biletele. Pe toate trei.

– ?!?!…

– Da. Luați mai întâi trenul până la stația cutare, apoi ieșiți din gară, luați autobuzul țâșpe până la localitatea cutare, după care luați iar trenul și într-un final ajungeți la Brighton. O să dureze mult. Sigur vreți?

– Da!

Și uite cum, după câteva ore bune pe drum, am ajuns pe malul mării. Soarele nu se vedea niciunde, vântul bătea năpraznic și era un frig de îți crăpau oasele, dar era atât de frumos, încât nu am observat decât atunci când efectiv am înghețat de nu îmi mai simțeam mâinile și picioarele. Cu toate astea, am fost foarte fericită și recunoscătoare pentru clipele petrecute în natură, pentru sunetul mării, pentru spuma albă a valurilor, pentru cer, pentru zborul păsărilor și pentru aerul sărat cu care am plecat în nări și pe buze. A fost o zi perfectă.